Calul-Filogenia calului

Reconstituirea evoluţiei calului s-a realizat pe baza studuilui fosilelor. Strămoşul îndepărtat al calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare decât calul actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul ierbivor, cu forma şi mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă. Evoluţia calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord. Această evoluţie are loc treptat, fiind documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluţie a calului începe din perioada eocenă, cu aproximativ 555 de milioane de ani în urmă. Strămoşul calului din aceea perioadă era Hyracotherium numit de unii şi Eohippus, care se hrănea cu frunze şi fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm înălţime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de azi: era de mărimea unei vulpi sau căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul şi picioarele erau scurte, piciorul era asemănător labei de câine (cu degete), craniul şi creierul erau mici. În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluţie, perioada de trecere de la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o modificare a dentiţiei. Din Orohippus ia naştere forma următoare a calului (ca.47 miloane de ani) Epihippus. Dinţii devin mai tari şi mai bine fixaţi, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării climei din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor şi apariţia stepei, strămoşul calului adaptându-se la vegetaţia specifică de iarbă a stepei.

Mesohippus (Heinrich Harder, 1920)
Faza următoare de evoluţie a calului Mesohippus a apărut în urmă cu 40 de milioane de ani. Acest strămoş al calului era mai mare, înălţimea la grebăn (umăr) fiind de 60 cm, spinarea mai puţin încovoiată, gâtul, picioarele şi botul mai lungi, numărul degetelor de la picior redus la 3 degete. În urmă cu cca. 35 milioane de ani apare Miohippus, care era mai mare şi cu craniul mai lung decât forma precedentă. În urmă cu 24 milione de ani, în familia calului se diferenţiază forme variate, dar unele forme dispar, incapabile să se adapteze la noile condiţii de mediu. Linia care a supravieţuit, adaptată la hrănire cu frunze şi cu iarbă (greu digerabilă fiind bogată în silicaţi) a fost Opalphytolith, la care în evoluţia dinţilor, apar dinţi robuşti, mai rezistenţi la tocire. Aceste animale au picioare mai lungi şi pot să alerge mai repede pe vârfurile degetelor pe zonele întinse de stepă. Varianta următoare în evoluţia cabalinelor este Parahippus, ce apare în urmă cu 23 miloane de ani: animalul are încă trei degete, posedă însă dinţi mai lungi ca predecesorii lui.

Calul domestic (Equus caballus)
Urmaşul său, Merychippus, apare în urmă cu 18 milioane de ani. Cu toate că are tot trei degete, calcă numai pe vârfurile lor; dinţii capătă o formă tot mai rezistentă, apropiindu-se de forma dentiţiei actuale a calului.
Din linia Merychippus iau naştere un număr mare de variante, printre care şi varianta foarte asemănătoare calului de azi, cu o dentiţie rezistentă. În urmă cu 15 milioane de ani apare Pliohippus, cal cu trei degete la picior, asemănător calului actual, urmat de succesorul său Dinohippus. Tipul calului de azi, Equus, apare în urmă cu cca. 4 milioane de ani. Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus de către europeni, în procesul de colonizare a Americii, în secolul al XVI-lea. Calul readus în America se sălbăticeşte din nou, apărând mustangul, calul indienilor din America; un proces asemănător se produce în Australia cu calul şi măgarul. Calul de sex mascul este numit armăsar, femela fiind numită iapă. Aceasta poate să aibă un mânz pe an, perioada de gestaţie la iapă având o durată de 11 luni.