Ursul Panda

Ursul Panda
Distributia: Singurul loc din lume unde poate fi intalnit ursul Panda este tara China.

Criza: Ursul Panda, vioi si dragalas este o specie de urs pe cale de disparitie(ursul Panda este simbolul " Fundatiei Nationale pentru Natura "). Aceasta criza se datoreaza faptului ca ursul Panda se reproduce o data la 2-3 ani si naste intre 1-4 pui. Un al doilea fapt ce influenteaza scaderea numarului de ursi Panda este acela ca odata cu expansiunea civilizatiei umane, mediul lor de viata s-a micsorat considerabil. In acest moment, in China exista cateva rezervatii naturale cum ar fi " Oulong "

Caracteristici: ursul Panda este usor de recunoscut dupa coloritul lui: culoarea dominanta a blanii este albul, dar picioarele, umerii, toracele, urechile sunt de culoare neagra. Ursul Panda are in jur de 1, 5 m. si traieste aproximativ in general 10-15 ani. Temperatura vavorabila vietii ursului Panda este aceea intre 10 grade Celsius si 25 grade CelsiusHranirea: Mancarea de baza a Pandei este bambusul. Panda mananca bambusul cu tot cu floare si frunze. Ursul Panda are un sistem digestiv de mamifer carnivor, dar se hraneste mai mult cu verdeturi: bulbi de plante, radacini, iarba, scoarta de copac, ciuperci si alte plante). Desi este un vegetarian inrait, daca are posibilitatea mananca si mamifere mici, pesti sau hoituri. Un urs matur poate manca pe parcursul unei zile pana la 30 kilograme de bambus proaspat.

Reproducerea: Perioada de reproducere a Pandei dureaza de la mijlocul lui martie pana in mai. Dupa imperecherea zgomotoasa, Panda se intoarce la viata de dinainte, cea solitara. Panda nu este un animal stabil care sa stea intr-un loc, dar cat puiul este inca mic, trebuie sa stea cu el in barlog. Puiul la nastere cantareste pana la 150 grame. Puiul nou-nascut este orb si de asemenea este aproape orb. La sase luni dupa nastere puiul ursului de Panda este intarcat si abia dupa 6-7 ani de la venirea pe lume a micutului si dragalasului urs Panda el este gata pentru procesul de reproducere. Dupa cum spuneam si la inceput ursul se reproduce o data la 2-3 ani.

Dusmanii ursului Panda: Ursul Panda nu prea este bun luptator. Adesea ursul Panda fuge si se catara in copaci cand vad un inamic si poate de asemenea inota in caz de primejdie intr-un curent de apa tulmuntos. O alta sansa de scapare a ursului Panda este aceea ca tinandu-si capul cu labele se poate rostogoli pana in fundul vailor. Vederea de ansamblu asupra ursului polarš:

Ursul Panda ramane unul dintr cele mai frumoase specii de animale de pe toate toate continentele si care este pe cale de disparitie si pentru care organizatiile internationale se straduiesc sa il scoata din aceasta criza a reducerii numarului de specimene din aceasta specie. Date importante:
1. In prezent traiesc in libertate aproximativ 700 de exemplare, iar in gradinile zoologice in jur de 120 de astfel de exemplare.
2. Dimensiunile lor sunt urmatoarele
a)Lungimea corporala(cu cap cu tot)=1, 2-1, 6 m
b)Inaltimea la greaban=60-80cm
c)Greutatea corpului=75-160 kg

POZA

Calul-Filogenia calului

Reconstituirea evoluţiei calului s-a realizat pe baza studuilui fosilelor. Strămoşul îndepărtat al calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare decât calul actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul ierbivor, cu forma şi mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă. Evoluţia calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord. Această evoluţie are loc treptat, fiind documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluţie a calului începe din perioada eocenă, cu aproximativ 555 de milioane de ani în urmă. Strămoşul calului din aceea perioadă era Hyracotherium numit de unii şi Eohippus, care se hrănea cu frunze şi fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm înălţime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de azi: era de mărimea unei vulpi sau căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul şi picioarele erau scurte, piciorul era asemănător labei de câine (cu degete), craniul şi creierul erau mici. În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluţie, perioada de trecere de la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o modificare a dentiţiei. Din Orohippus ia naştere forma următoare a calului (ca.47 miloane de ani) Epihippus. Dinţii devin mai tari şi mai bine fixaţi, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării climei din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor şi apariţia stepei, strămoşul calului adaptându-se la vegetaţia specifică de iarbă a stepei.

Mesohippus (Heinrich Harder, 1920)
Faza următoare de evoluţie a calului Mesohippus a apărut în urmă cu 40 de milioane de ani. Acest strămoş al calului era mai mare, înălţimea la grebăn (umăr) fiind de 60 cm, spinarea mai puţin încovoiată, gâtul, picioarele şi botul mai lungi, numărul degetelor de la picior redus la 3 degete. În urmă cu cca. 35 milioane de ani apare Miohippus, care era mai mare şi cu craniul mai lung decât forma precedentă. În urmă cu 24 milione de ani, în familia calului se diferenţiază forme variate, dar unele forme dispar, incapabile să se adapteze la noile condiţii de mediu. Linia care a supravieţuit, adaptată la hrănire cu frunze şi cu iarbă (greu digerabilă fiind bogată în silicaţi) a fost Opalphytolith, la care în evoluţia dinţilor, apar dinţi robuşti, mai rezistenţi la tocire. Aceste animale au picioare mai lungi şi pot să alerge mai repede pe vârfurile degetelor pe zonele întinse de stepă. Varianta următoare în evoluţia cabalinelor este Parahippus, ce apare în urmă cu 23 miloane de ani: animalul are încă trei degete, posedă însă dinţi mai lungi ca predecesorii lui.

Calul domestic (Equus caballus)
Urmaşul său, Merychippus, apare în urmă cu 18 milioane de ani. Cu toate că are tot trei degete, calcă numai pe vârfurile lor; dinţii capătă o formă tot mai rezistentă, apropiindu-se de forma dentiţiei actuale a calului.
Din linia Merychippus iau naştere un număr mare de variante, printre care şi varianta foarte asemănătoare calului de azi, cu o dentiţie rezistentă. În urmă cu 15 milioane de ani apare Pliohippus, cal cu trei degete la picior, asemănător calului actual, urmat de succesorul său Dinohippus. Tipul calului de azi, Equus, apare în urmă cu cca. 4 milioane de ani. Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus de către europeni, în procesul de colonizare a Americii, în secolul al XVI-lea. Calul readus în America se sălbăticeşte din nou, apărând mustangul, calul indienilor din America; un proces asemănător se produce în Australia cu calul şi măgarul. Calul de sex mascul este numit armăsar, femela fiind numită iapă. Aceasta poate să aibă un mânz pe an, perioada de gestaţie la iapă având o durată de 11 luni.

Pisica

Domesticirea pisicii
Pisica trăieşte în strânsă legătură cu oamenii de cel puţin 3500 de ani. Deja în Egiptul antic a fost folosită pentru a ţine departe şoarecii. În ciuda domesticirii, pisica nu a pierdut abilitatea de a trăi în sălbăticie, unde formează colonii.

[modifică] Anatomie

[modifică] Scheletul şi muşchii

Scheletul capului pisicii
Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiţia cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte "plat" (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceştia nu sunt necesari pentru că pisica îşi "sfâşie" hrana cu ajutorul muşchilor puternici ai fălcilor, apoi şi-o înghite fără a o mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloană vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcţie de rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci "degete" prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru "degete", de asemenea prevăzute cu gheare retractile.
Muşchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularităţi care conferă animalului supleţe şi o "detentă" amplă în sărituri.
Din cauza regimului alimentar mai diversificat şi mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt mai lungi decât cele ale strămoaşei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viaţă.

[modifică] Părul
Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă "desenul" (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc fire mai scurte şi în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolaţie a corpului.

[modifică] Simţurile
La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simţurilor sale şi la o percepţie a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbeşte despre pisici care au prezis cutremure de pământ şi alte catastrofe, explicaţia probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibraţii pe care oamenii le ignoră.

[modifică] Auzul

"Auzul pisicii"
Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvenţele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de muşchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot şi distanţa de la care acesta provine.

[modifică] Văzul
Este simţul său principal. Câmpul de vizual al pisicii este, ca şi auzul, mult mai larg : 187° (faţă de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influenţează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiţii de semiîntuneric. Contrar unei credinţe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuşi vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopţii. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acţionează ca o oglindă şi refractă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.
În schimb, pisica nu percepe culorile sau mişcarea la fel ca noi: se pare (deşi acest aspect este încă în discuţie) că ea nu percepe culoarea roşie şi că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mişcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.
O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară şi superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colţul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferinţă al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezenţa paraziţilor sau enterită).

[modifică] Mirosul
Simţul mirosului la pisică este de patruzeci de ori mai dezvoltat decât al omului şi are o importanţă majoră în viaţa socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminaţii nervoase olfactive, faţă de doar cinci milioane la om.

[modifică] Gustul
Simţul gustului este dezvoltat la pisică, totuşi mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puţin faţă de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

[modifică] Simţul tactil
De asemeni bine dezvoltat, simţul tactil permite pisicii să-şi utilizeze mustăţile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecţia variaţiilor de presiune a aerului. Tot mustăţile îi permit să simtă şi dimensiunile spaţiului traversat. Perniţele labelor sunt foarte sensibile la vibraţii, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.

[modifică] Alte simţuri
Organul lui Jacobson constituie un adevărat al şaselea simţ. Asemeni câinelui şi calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-şi buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, şi care conduc către doi săculeţi cu lichid aflaţi în cavităţile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.
Prezenţa unui organ vestibular, şi el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simţul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a "cădea întotdeauna în picioare".
Ea mai poate sări la înălţimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, oboseşte destul de repede.

[modifică] Comportamentul

Pisică domestică
Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă şi se curăţă singură.

[modifică] Mieunatul
Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie pentru a cere să i se deschidă uşa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.
Mieunatul sacadat
Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale la televizor.
Torsul

"Torsul"
Încă din primele zile de viaţă, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferinţă: stressată, rănită sau chiar muribundă, o auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-şi exprima dependenţa; faţă de mamă la naştere, faţă de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viaţă.
Torsul este produs printr-o mişcare coordonată a glotei, laringelui şi a anumitor muşchi. Aceste vibraţii sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca şi la alte animale, dar mecanismul lor, ca şi utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca şi somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta "a doua sa mamă".

[modifică] Somnul

"Somnul"
Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopţii, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experienţelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporţie de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor şi muşchilor.

[modifică] Vânătoarea
Deseori, observăm la puii de pisică jocuri "de vânătoare", dovadă că aceasta este instinctivă. Pisica are toate avantajele unui bun vânător, în afară de unul: rezistenţa la alergare. Tehnica de vânătoare folosită, în consecinţă, se bazează pe capacitatea de camuflare oferită de culoarea blănii, ca să creeze un efect de surpriză. Lipit de sol, fără nici un zgomot, animalul înaintează până foarte aproape de pradă înainte de a se face remarcat. Alegându-şi cu grijă momentul atacului, pisica se aruncă asupra victimei pentru a o imobiliza şi a o muşca de gât în general.

"Cum ajung la pradă?"
Chiar dacă sunt mari amatoare de peşte, rareori s-au văzut pisici pescuind, dat fiind că ele detestă apa (cu excepţia pisicii Van de Turcia). Peştele este foarte apreciat de pisici pentru aportul de elemente nutritive de calitate; această pradă fiind însă rară, în natură ele caută cu orice preţ resturile de peşte lăsate de urşi sau vidre. Dar în general prada pisicilor este constituită mai ales din animale mici (rozătoare, insectivore etc.), şopârle, păsări mici, sau chiar insecte.
Chiar dacă beneficiarii nu prea apreciază gestul, pisicile "oferă" deseori şoareci, păsări sau alte animale stăpânilor, depunându-le în faţa uşii sau ferestrei casei; comportamentul este întâlnit în general la pisicile care, închise în primii ani de viaţă într-un apartament, nu şi-au putut exersa instinctele vânătoreşti.
Pisicile domestice care au posibilitatea de a vâna de la o vârstă fragedă îşi devorează prada, în general, în întregime sau parţial, după poftă. Dar, indiferent de antecedente, ele se joacă mult timp cu prada, chiar moartă, înainte de a o mânca sau oferi stăpânilor. Acest comportament s-ar datora faptului că pisicile domestice nu se "maturizează" mental niciodată, ca urmare a atenţiei pe care oamenii le-o acordă dar şi a încrucişărilor obţinute, destinate a reduce caracterul lor sălbatic (chiar dacă acesta este mai puţin atenuat decât la câini).

[modifică] Reproducerea, gestaţia, naşterea
Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut totuşi pisici născând la numai şapte luni).

Pisoi nou născut
Femela trece prin numeroase perioade de "călduri", mai ales între primăvară şi toamnă. În aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ şi destul de neplăcut pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă şi se tăvăleşte pe jos, miaună strident pentru a anunţa starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei îşi marchează teritoriul proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă adesea cu alţi masculi, slăbesc şi îşi neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este recomandată sterilizarea precoce.

Pisoi de circa 6 săptămâni
Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei şi o imobilizează, muşcând-o de pielea gâtului. Spre sfârşitul actului, femela are tendinţa de a geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formaţiuni spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanşa ovulaţia. Cu ocazia fiecărei penetraţii, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existenţa puilor de aceeaşi generaţie care pot proveni din taţi diferiţi.
Gestaţia durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum şi se înroşesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va creşte pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestaţiei, pisica va căuta afecţiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a obişnui puii cu contactul uman. La şapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniştit şi izolat, potrivit pentru a naşte (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 şi 70 de zile de la concepţie), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanşarea contracţiilor, pisica va naşte primul pui, apoi urmează ceilalţi, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina naşterea. Puii se nasc protejaţi de un înveliş pe care pisica îl sfâşie şi apoi linge puiul pentru a-i stimula respiraţia, sfârşind prin a mânca placenta, care conţine elemente nutritive şi a tăia cordonul ombilical.
Puiul va căuta să sugă imediat după naştere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obişnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depăşească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naşte orb şi surd, cântărind între 80 şi 100 de grame; după 7-10 zile de la naştere, când va deschide ochii, aceştia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica îşi va învăţa puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.
Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, îşi va petrece tot timpul cu ei şi îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci puii care pleacă să "descopere" lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educaţia progeniturii.

[modifică] Întreţinerea
În funcţie de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleaşi gesturi de întreţinere din partea stăpânului.
Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretenţioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-şi blana, ele înghit perii morţi, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica şi formarea de "noduri" în blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor şi în jurul zonei anale) ceea ce le va împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai pretenţioasă în ce priveşte întreţinerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se cureţe zilnic botul şi ochii cu o soluţie specială.
Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii morţi. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănuşă de mătase sau o piele de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor şi a-i da astfel strălucire.
Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenţie specială. Pielea lor produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipeşte literalmente de pielea pisicii, ea murdărindu-se foarte uşor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau de două ori pe săptămână.
În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate, care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le permite să înlăture majoritatea perilor morţi şi să-şi lustruiască blana. Saliva produsă de pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuşi o baie se dovedeşte necesară, e necesar să se folosească un şampon special, evitând cu grijă ochii, nasul şi urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu înghită resturi de şampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie învelită într-un prosop mare şi scoasă din baie, pentru a nu se mai simţi "ameninţată". Urmează faza de "calmare", stăpânul va ţine pisica lângă el, apoi o va freca uşor cu prosopul, fără a neglija nici o porţiune a corpului (ca de exemplu perniţele labelor).

Perusii

Perusul

Indragit datorita vivacitatii, coloritului si trilurilor sale, perusul se bucura multi admiratori in randul iubitorilor si crescatorilor de pasari. Denumirea stiintifica a perusului este Melopsittacus undulates si provine de la cuvintele melos (grec.) melodie, psittacus (grec.) papagal si undulates (lat.) ondulat.

Istoricul si originea

Perusul este originar din Australia, fiind intalnit aproape in toate regiunile. Din cercetarile paleontologilor reiese ca stramosul perusului de astazi ar data din timpul dinozaurilor, fiind urmasul comun al reptilelor si pasarilor. Motivul acestei concluzii este acela ca solzii la reptile si penele la pasari se formeaza subcutanat (sub piele). Mai mult, atunci cand penele ies in intregime de sub piele sunt "žmoarte" si incepeaza sa mai creasca, dar amandoua, atat penele cat si solzii, raman atasate in foliculi, sub piele. Se presupune ca urmasul comun al reptilelor si pasarilor este o creatura peristorica care a trait acum aproximativ 4 milioane de ani in urma si se numea Archaeopterix. Aceasta creatura este prima fosila descoperita care prezenta atat solzi, cat si pene, penele crescand pe partea inferioara si pe coada, iar picioarele din fata se asemanau cu niste aripi in formare. Ceea ce este important de stiut este ca Archaeopterix nu zbura. In acele vremuri, Australia, Africa, America de Sud, India si Antarctica formau un singur continent. Aproximativ acum 100 milioane de ani, acestea s-au desprins una de alta formand continente separate si migrand spre pozitia lor actuala. Cu 15 milioane de ani in urma, Australia era acoperita de paduri, iar in mijlocul ei existau mari interioare. In jurul acestei date, clima a inceput sa se schimbe incetul cu incetul, padurile au disparut, lasand in urma lor desert, iar marile interioare au secat, ramanand imense depresiuni. Perusul salbatic, se crede ca ar fi avut dimensiuni mult mai mari decat cel din zilele noastre. Se pare ca ar fi avut surse de hrana constante si abundente, ceea ce i-ar fi permis o dezvoltare mai impresionanta, nu trebuia sa zboare pe distante lungi pentru procurarea acesteia asa cum o face in zilele noastre, iar clima era mai temperata, cu temperaturi mai putin ostile si cu mai multe surse de apa. La sfarsitul secolului trecut s-a descoperit o pestera in sudul Australiei in care a trait o specie de lilieci carnivori, mari consumatori de perusi. Numeroase portiuni din corpul perusilor au cazut pe jos si s-au fosilizat. Perusii fosilizati dateaza de acum circa 4 milioane de ani. Aceasta descoperire a demonstrat ca perusul salbatic a ramas aproape neschimbat in toata aceasta perioada si ca este un adevarat supravietuitor, fiind capabil sa zboare si sa paraseasca cuibul dupa numai circa 4 saptamani de viata. Dupa cum se constata din datele oferite, perusul nu a evoluat foarte mult in ultimii 4 milioane de ani. Toate exemplarele domestice pastreaza gene originale de la perusul salbatic. Multe dintre varietatile de perusi pe care le detinem fiecare dintre noi au fost create si selectionate de ornitologii din Marea Britanie.

Aspectul exterior si dimensiunile

Perusul obisnuit are pe piept un penaj verde-deschis, aripi de culoare verde cu terminatiile negre, iar capul este galben cu dungi negre. La pasarile tinere se constata prezenta unor dungi negre pe frunte, iar ochii sunt in intregime negri. Pe masura ce inainteaza in varsta, dungile de pe frunte se retrag catre spate, iar in jurul pupilelor se formeaza un inel alb. La pui, narile sunt colorate in alb la femela si in roz la mascul. Exista mai multe varietati de perusi obtinute prin incrucisari, fiecare fiind diferentiata prin talie, aspect exterior si coloritul penajului. Ca si varietati de culoare se pot intalnii perusii galbeni, albastri, violet si albinosi (albi imaculati). Diferentierea sexelor se poate realiza cu o mai mare exactitate dupa varsta de 6 luni, cand femela va avea fosele nazale gri-maron, iar masculul albastru.

Printre varietatile de perusi cel mai frecvent intalnite se numara si perusul baltat dominant. Aceasta are un penaj foarte variat, combinatiile cele mai frecvente fiind verde si galben sau albastru si alb. Baltatul dominant se imperecheaza usor, deoarece doar unul dintre membrii cuplului trebuie sa fie baltat pentru a se obtine pui similari. Atunci cand au o pata mare si colorata pe piept, perusii baltati sunt supranumiti "žvargati".

Marimea perusilor este de circa 14-18 cm lungime.

Personalitatea si comportamentul

Perusii sunt animalute extrem de sociabile, in libertate, traind in cupluri si in colonii formate din sute de exemplare. In captivitate, se obisnuieste usor cu noile conditii de viata, dar ii place intotdeauna sa aiba un partener sau sa i se acorde multa atentie si afectiune. Va suporta usor orele in care lipsiti de acasa daca va avea alaturi un companion de aceeasi specie, fie el perus sau alta "zburatoare". Masculul este mai linistit, mai bland si grijuliu, canta mai mult si invata mai usor sa reproduca cuvinte sau cantecul altor pasari cu care convietuieste. Femela are o fire mai protectoare, fiind mai putin tolerante cu colocatarii si mai dezordonate.

Adapostirea

Perusii sunt pasari extrem de vioaie si active, avand nevoie de o colivie spatioasa. O colivie spatioasa trebuie sa prezinte dimensiuni de minim 35x20x40 cm (L x l x h). Este esential ca in colivia perusului sa fie amplasate multe baghete pe care acesta sa se poata catara si odihni. Perusul are nevoie, in medie, de 10-12 ore de somn. Din colivia perusului nu trebuie sa lipseasca: - un cuib de dimensiuni 14x18x25 cm sau chiar mai mare, care trebuie sa fie prevazut cu o mica scobitura, astfel in cat ouale sa poata sta toate la un loc. Aceasta adancitura nu trebuie plasata pe mijloc, in zona unde pasarea intra si iese din cuib, ci intr-o parte. Partea de sus sau o laterala a cuibului trebuie sa fie detasabila pentru curatenie. Se pare ca cel mai bine este ca amplasarea cuibului sa se faca la exteriorul coliviei, deoarece perusii au acelasi spatiu in colivie, nefiind deranjati de proprietari atunci cand acestia au acces si verifica ouale; - o tavita cu nisip pentru o mai buna digestie. Nisipul trebuie ars pentru a-l dezinfecta, eventual la ochiul de la aragaz. - un vas adanc de 4-5 cm cu apa pentru a-i facilita imbaierea pasarii; - recipiente separate (boluri) pentru diferitele sortimente de mancare; - un recipient special pentru apa, care de cele mai multe ori se ataseaza de una dintre laturile coliviei; - un os de sepie care va ajuta perusul sa-si mentina dimensiunea normala a ciocului; - diferite jucarioase astfel ca perusul sa nu se plictiseasca si eventual, o oglinda, mai ales daca perusul este singurul locatar al coliviei. Este de preferat ca baghetele sau cuibul sa nu fie din lemn de cires, intrucat acesta este toxic pentru pasari si in general, accesoriile din lemn pot intretine infestatiile cu paraziti si acarieni, motiv pentru care sunt agreate cele din plastic. Cand perusul doarme este bine sa acoperiti colivia cu o bucata de panza de culoare inchisa, pentru ca acesta sa se poata odihni in voie. Altfel, perusul se va trezi la prima raza de soare.

Hranirea

Perusii nu sunt pasari foarte pretentioase, avand o alimentatie aproape exclusiv vegetariana. In libertate, se hranesc cu seminte si lastarii diferitelor plante, dar si cu alimente de origine animala, respectiv, nevertebrate (insecte, melci, etc.). Ca si pasari de companie, de colivie (in captivitate), regimul perusilor trebuie sa se axeze intr-o proportie crescuta tot pe alimentele vegetale. Semintele sunt reprezentate de mei si ovaz, iar ca masa verde sunt recomandate folile de salata, mugurii, iarba verde sau fanul. Perusiilor, de asemenea, le plac legumele si fructele rase (morcov, broccoli, spanac, salata verde, patrunjel, mere, kiwi, piersici, nectarine, pere, capsuni, mango, grapefruit, portocale), amestecate cu tarate de grau si drojdie de bere. Fructele si legumele trebuie proaspete, bine spalate, de cele mai multe ori date pe razatoare si administrate la temperatura camerei. Oul fiert tare, faramitat marunt poate fi, de asemenea, administrat in hrana perusilor. La fel, coaja de ou este indicata pentru ca reprezinta o sursa de calciu pentru pasare. Se vor evita urmatoarele alimente: ciocolata, cacaoa, varza, mazarea si fasolea, laptele si lactatele in general, cartoful crud, fructele de avocado, mancarea alterata sau doar acrita, si, in principal, toate alimentele care nu au fost mentionate anterior, fara consultarea in prealabil a unui medic veterinar. Nu exista nicio restrictie in ceea ce priveste "žvanarea" insectelor, acestea fiind chiar bine venite in alimentatia perusilor. Complexele polivitaminice trebuie sa completeze necesarul de elemente nutritive, acestea avand un rol important in mentinerea starii de sanatate a perusului dumneavoastra.

Pietricelele marunte nu trebuie sa lipseasca din colivia perusului. Ca si in cazul altor pasari, acestea favorizeaza digerarea mai buna a hranei.

Apa proaspata este esentiala pentru mentinerea perusului intr-o stare de sanatate excelenta. Apa trebuie reimprospatata zilnic, iar recipientul curatat cu aceeasi frecventa. Din cand in cand este bine ca in apa de baut pe care i-o administrati perusului dumneavoastra sa introduceti cateva picaturi (circa 3-4 picaturi) dintr-un complex polivitaminic care sa contina cu predilectie urmatoarele vitamine A, B, C, E si K.

Aceste date v-au fost oferite pentru a-i asigura perusului dumneavoastra o diversitate a regimului alimentar, o alimentatie completa, care pot sa substituie mixurile de seminte pe care le gasiti cu usurinta in magazinele de specialitate.

Aspecte particulare

Viata reproducatoare - Perusii sunt pasari prolifice si relativ usor de reprodus in captivitate. - Masculul si femela ajung la maturitate in jurul varstei de 3-4 luni, dar nu ar trebui imperecheati pana la varsta de 10-12 luni. - Perioada de reproducere se extinde, de regula, pana la varsta de 4 ani la femela si de 6 ani la mascul. - Ouale sunt depuse intr-un interval de 2 zile in numar de 5-6. - Perioada de incubatie dureaza circa 18 zile.

Ingrijirea - perusii necesita multa atentie si afectiune din partea proprietarilor pentru a fi deplin fericiti; - pentru a-i face sa reproduca anumite cuvinte sau expresii trebuie sa le acordati timp, iar repetitia este cel mai important aspect; - pentru a fi intr-o stare perfecta de sanatate, colivia si accesoriile perusului vor trebui igienizate saptamanal, in timp ce recipientele pentru apa si hrana, zilnic; - resturile alimentare si dejectiile trebuie inlaturate zilnic, astfel ca pentru o mai usoara igienizare este bine ca fie colivia sa fie dotata cu o podea tip tavita care sa poata fi scoasa cu usurinta si igienizata, fie pe fundul coliviei sa se puna o hartie alba, care sa poata fi scoasa la sfarsitul fiecarei zile.

Achizitionarea

Inainte de achizitionarea unui perusi este bine sa aveti cateva cunostiinte elementare pentru a va asigura ca veti cumpara un exemplar tanar si sanatos. Iata cateva date care va vor orienta si ajuta: - achizitionarea se va face de la un pet-shop sau direct de la crescator; - chiar daca perusul in sine nu costa foarte mult, hranirea, gazduirea si timpul alocat lui este un cost continuu care include colivia, mancarea, vizitele la medicul veterinar si un timp apreciabil petrecut in compania lui; - inainte de achizitionarea unui perus este bine sa consultati o carte referitoare la cresterea si intretinerea acestuia, sa vorbiti cu alti crescatori de perusi si sa cereti sfatul unui medic veterinar; - la intrarea intr-un pet-shop sau intr-o crescatorie trebuie sa sesizati in primul rand conditiile de igiena si modul in care sunt crescute animalutele. Aceste conditii includ o colivie curata si un loc de joaca, multe jucarii, apa si proaspete; - intotdeauna alegeti o pasare care este vioaie, dar sfioasa, acestea fiind unele dintre semnele starii de sanatate. O pasare abatuta, care se lasa usor prinsa, este clar ca are o suferinta. - alegeti o pasare care are partea dorsala curata. O parte dorsala murdara este indicatia unei igiene precare, a unor probleme digestive sau a altor afectiuni medicale; - aveti grija ca fosele nazale sa fie curate. Evitati sa cumparati pasari care prezinta pe cioc sau la nivelul foselor nazale mucozitati. Aceasta este o informatie clara ca pasarea are probleme respiratorii; - perusul jucaus si atent la ceea ce se petrece in jurul lui este preferat perusului mic, tacut care sta singur in coltul coliviei; - un perus sanatos trebuie sa aiba toate penele. Chiar daca penele de pe aripi trebuie scurtate, fiti siguri ca sunt toate la locul lor. De asemenea, penele trebuie sa fie curate, lucioase si stralucitoare. Varsta optima de achizitionare a unui perus este de circa 3 luni.

Boli si afectiuni curente Orice alterare a starii de sanatate sau orice modificare de comportament, reprezinta un eventual simptom de boala si trebuie tratat cu cea mai mare seriozitate. Prezentati-va la medicul veterinar imediat ce semnalati la perusul dumneavoastra unul dintre urmatoarele simptome: lipsa poftei de mancare, apatie, secretii la nivelul foselor nazale, voma, scaderea rapida in greutate, se scarpina foarte mult, diaree, nu mai zboara, sta zburlit, cu aripile desfacute, devine tacut si retras.

Parazitii externi (paduchi, raia) pot determina in urma evolutiei, leziuni din ce in ce mai severe la nivelul pielii, eritem, cruste, smulgerea penelor, prurit si consecutiv, inapetenta, apatie si pierderi in greutate.

Giardia si Cryptosporidium sunt doi paraziti des intalniti la pasari care determina afectiuni ale tubului digestiv din ce in ce mai severe, manifestate prin sindrom diareic cu fecale moi, apoi lichide, inapetenta, apatie, deshidratare severa si in curand la moartea pasarii.

Hipovitamonoza B reprezinta o deficienta in stocarea si utilizarea vitaminelor complexului B, datorata in prima instanta consumului de mei nevitaminizat care contine o antivitamina B si care accentueaza deficitul vitaminelor B din organismul pasarii. Pasarea este apatica, sta zburlita, prezinta stare de somnolenta si tulburari de echilibru.

Psitacoza este o boala infecto-contagioasa a pasarilor manifestata in special, prin simptome respiratorii (secretii la nivel ocular si naza) si/sau diaree. Pasarea slabeste drastic, nu se mai alimenteaza corespunzator si in final, moare.

In afara acestor boli, perusul este predispus diferitelor fracturi ale aripilor si picioarelor, proceselor tumorale, intoxicatiilor cu diferite toxice, constipatiei diferitelor boli infecto-contagioase ale pasarilor in general, retentiei de oua, etc.

Durata de viata a perusului este de 10-20 de ani. In captivitate, media de viata a perusului este de 10-15 ani.

Huski siberian

Husky siberian

Deoarece ei au fost initial creati pentru a calatori pe distante lungi, Husky-ii sunt plini de energie si adora miscarea. Husky siberian este una dintre cele mai populare rase din Statele Unite. Cu ochii de la un albastru cristal pana la brun de diferite nuante, Husky este un caine cu parul lins si bine proportionat. Rasa a fost, initial, foarte populara, recunoscuta ca si caine de sanie originar din Alaska, dar, recent, a fost inlocuita cu Husky-ul de Alaska, o mixtura de variate rase

Istoricul si originea

Husky Siberian a aparut pentru prima data in Asia de Nord, fiind utilizat ca si caine de sanie de catre populatiile normandice. Rasa a fost adusa in Alaska in 1909. In acel an, primul atelaj de husky-ii a intrat in concurs la "žAll Alaska Sweepstakes Race", si in cativa ani Husky-ii Siberieni castigau cursele de sanii, devenind respectati datorita puterii si rezistentei lor incredibile. Astazi, Husky a devenit un animal de companie popular si indragit in intreaga America de Nord. Husky-ul Siberian este incadrat in grupa cainilor utilitari si a fost pentru prima data inregistrat in American Kennel Club in 1930.

Aspectul exterior si dimensiunile

Husky siberian este un caine de talie medie, puternici si bine consolidati. Rasa este prezenta intr-o varietate larga de culori, de la negru pana la alb imaculat. De remarcat sunt si varietatea de pete de la nivelul capului, neintalnite la alte rase. Varietatile de culori includ: - varietatea alb cu negru: de la culori deschise (diluate) pana la inchise; - varietatea rosu cu alb: de la culori deschise (piersiciu, portocaliu) pana la cele inchise (chocolate, maron); - varietatea gri cu alb: de la argintiu pana la cenusiul specific lupului salbatic; - varietatea negru murdar cu alb: in culoarea zebelinei (rosu-portocaliu cu extremitatile negre); - varietatea agouti cu alb: face referire la coloritul coyotului a carui blana prezinta o nuanta de gri inchis; - varietatea alb simplu, imaculat: nu trebuie confundata cu Samoyed-ul. Diferitele pete sunt acceptate, cel mai frecvent fiind intalnite desenele pestrite, multicolore. Ochii sunt migdalati, moderat distantati si dispusi usor oblic. Exista o conceptie gresita potrivit careia toti siberienii au ochii de culoare albastra; Husky siberieni pot avea ochii de culoare albastra, caprui, de culoarea chihlimbarului si pot fi chiar ceacari (un ochi de culoare albastra si altul caprui). Urechile sunt ridicate si putin distantate una de alta, fiind situate in varful capului. Corpul bine proportionat, musculos este imbracat de o blana dubla compusa dintr-un puf interior des si lanos si un par exterior, moale si lung, "curgator", blana care ii confera o rezistenta extraordinara la temperaturile foarte scazute (-50-600C). Coada este lunga si stufoasa, fiind purtata sub forma de secera. Laba piciorului, bine dezvoltata, lata ("žsoson") este prevazuta cu par printre degete. Intreaga sa conformatie se presupune ca este rezultatul cizelarii efectuate de clima aspra din Alaska.

Husky-ul siberian adult are o greutate corporala de 20-27 kg la mascul si de 16-22,5 kg la femela si o inaltime la nivelul greabanului de 53-60 cm la mascul si de 51-56 cm la femela.

Personalitatea

Husky-i siberieni sunt animale care stiu sa se faca placute si au o capacitate extraordinara de a se adapta diverselor stiluri de viata. Agreaza climatele temperate si reci si adora spatiile largi in care sa poata hoinari; totusi, si cei care sunt crescuti intr-un apartament o duc bine. Husky siberian este prietenos si nu este renumit ca fiind un caine galagios sau agresiv. Deoarece ei au fost, initial, creati pentru a calatori pe distante lungi, au o energie debordanta si adora sa faca miscare.

Relatiile cu familia si casa

Husky siberian se intelege foarte bine cu copii sau alti caini. Aceasta rasa este indicata persoanelor care detin pentru prima data un animal de companie si care se pot acomoda nevoilor de miscare si intretinere ale cainelui. Totusi, Husky trebuie tinut sub control tot timpul, deoarece este o fire curioasa, avand tendinta de a se pune in pericol de multe ori. Daca beneficiati de o curte, este esential ca aceasta sa fie imprejmuita, pentru a preveni escapadele Husky-ului.

Dresajul

Husky siberian este inteligent, agil si usor de dresat. Aceasta rasa a efectuat eroic operatiuni de cautare si salvare in regiunea arctica. Sunt jucausi, dar in acelasi timp si responsabili.

Aspecte particulare

Husky-ul siberian se simte cel mai bine in ambiantele mai racoroase. Pentru a preveni declansarea unor grave probleme de sanatate, nu trebuie lasati afara mai multe de cateva minute, in zilele calduroase.

Desi, ei au tendinta de a-si mentine blana curata, ar trebui sa i-o periati zilnic pentru a-i stimula circulatia de la nivelul foliculilor pilosi. Trebuie sa stiti ca Husky naparleste continuu.

Husky-ului siberian ii place sa exploreze si sa hoinaresca. Stiind acest lucru va va ajuta sa preveniti eventualele escapade si hoinarirea prin vecini.

Boli si afectiuni curente

Dermatoza consecutiva deficientei in zinc este o afectiune care are ca rezultat caderea parului formarea crustelor in jurul ochilor, urechilor, gurii si regiunii genitale. Problema adesea se manifesta in jurul varstei de 1-3 ani.

Paralizia laringiana este o afectiune grava care poate debuta de la varsta de 6 luni la Husky Siberian. Nervii si muschii larinxului (regiunea vocala) functioneaza anormal.

Distrofia corneeana determina aparitia unor pete pe suprafata (cornee) ochiului. Afectiunea adese se produce la ambii ochi si nu afecteaza vederea.

Entropionul este o afectiune a pleoapelor ce implica rasucirea spre interior a marginii libere a acestora. Genele de la nivelul marginii libere a pleoapelor irita suprafata globului ocular, putand duce la probleme mult mai grave.

Degenerarea retiniana progresiva este o afectiune care determina degenerarea celulelor nervoase de la nivelul retinei. Boala, de obicei, debuteaza la cainii in varsta si poate duce la orbire.

Cataracta determina o pierdere a transparentei normale a cristalinului. Afectiunea se poate produce la unul sau la ambii ochi si poate conduce in timp de pierderea vederii.

Durata medie de viata la Husky Siberian este de 10-12 ani.

Perusii mei

Am avut doi perusi: primul a fost MILO,verde cu galben, dungi negre si albastru la coada, care a murit pe 8 iunie 2007, a doua a fost Maya, toata alba, care a fost partenera lui MILO timp de cateva luni.Stiind ca daca unul dintre parteneri moare, celalalt este si el in pericol de moarte din cauza singuratatii, i-am mai adus MAYEY doi companioni :PACO, albastru cu alb , mov si negru la gat si cu un intens albastru la coada si COCO, un perus tare simpatic.Oriunde are PACO albastru, el are mov, si oriunde are PACO mov, el are albastru.La coada are un mov intens.Nu prea se inteleg cu MAYA, dar convietuiesc si cred, deci, ca se inteleg cat de cat.Totusi cred ca COCO este fata pentru ca i-am vazut pe el si pe PACO giugiulindu-se.Nu cred totusi ca baieteii se ciugulesc intre ei nu???Si un alt argument este ca MAYA, la inceput, se comporta rau cu amandoi , mai ales cu COCO.Cine stie, poate ca PACO si cu COCO vor face pui intr-o zi.
L-am iubit foarte mult pe MILO, primul meu animal de casa.A mai fost bolnav o data si l-am tratat.Statea intr-o parte,gata sa cada in orice clipa.Seara aceea a fost groaznica,am adormit in lacrimi.Groaznica precum si altele ,dar pana la urma l-am facut bine.Aceasta intamplare m-a facut sa il iubesc asa de tare,si eu si mama.M-a legat de el si l-am iubit mai tare decat oricine.Si acum mai am momente in care ma apuca melancolia si plang in baie sau in dormitor.Deocamdata nu pot uita aceasta tragedie.Am incercat sa iau totul intr-un mod pozitiv,si a fost mai bine.La un timp dupa acestea, cand eu eram la scoala, mama l-a gasit cu capul in noua cadita de apa pe care i-o cumparasem cu o zi inainte.Era mort,fara suflare,inghetat.Am vrut sa il ingrop la umbra unui copac,dar nu aveam putere....asa ca a avut un sfarsit tragic aruncat impreuna cu cadita la ghena.Ma doare sufletul cand ma gandesc, dar acum sunt fericita ca si-a gasit locul printre alti perusi in rai, si sunt si mai fericita ca am 3 perusi care se pot bucura de viata.NU IL VOI UITA NICIODATA PE MILO!!!

Un mic gand de sfarsit

Daca aveti un animalut pe care il iubiti ganditi-va ca el va umple sufletul de bucurie,el sta culcat in pat langa dumneavoastra cand sunteti trist\trista,sau se simte si el deprimat,ganditi-va ca va iubeste si vrea sa fiti numai stapanul\stapana lui.Cu alte cuvnte,animalele de casa sunt niste mici suflete care traiesc pentru stapanii lor.